Detasarea survine cand firele de nisip pe care obisnuiai sa le numeri fara un scop anume ajung sa iti intre in ochi.
Durerea se amortizeaza usor,usor,si,la fel cum s-a mai intamplat si-n alte dati,sufletul ingheata,strangandu-si radacinile rasfirate intr-un singur punct incolacit,zvacnind a viata.
Sentimentul isi inchide arareori cate-o pleoapa amortita,lasandu-te sa dormi pe jumatate,sa respiri pe jumatate,sa traiesti jumatate de viata intr-un plan atemporal,aspatial,pe care nu reusesti sa-l vezi.
Privesc in oglinda,si,pe langa chipul obisnuit care constituie reflectia propriilor ganduri si idei,numai umbrele se mai zvarcolesc prin fumul matinal,rece.
Singuratatea,pe departe de a fi o stare de spirit,devine un mod de a exista si coexista cu ceilalti,neasteptand nimic,ori,mai bine spus,asteptand nimicul sa se intample,fara posibilitatea de a controla zvacnetul actiunilor cotidiene,ordinare.
Adanc,tot mai adanc,ma cufund in mine.Nu ma gandesc daca voi mai iesi la suprafata sau nu,nu e timpul intrebarilor acum,si nici timpul raspunsurilor.
Sunt inerta,fiecare nervura a amortit si,oricat as incerca sa-mi caut simtamintele prin buzunare,si ele au amortit,declansate de acel "nu-stiu-ce" mic.
Ma retrag din fata eventualelor suferinte ridicand palaria in aer,intr-un gest teatral.Pentru ca sufletul se imbraca de iarna,desi afara geme usor vara in asteptare.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu